Am vrut sa scriu ceva despre viata. Despre intrebarile fundamentale care ne conduc viata. Si am scris, si am scris, si am scris. Si se facuse deja tarziu si cuvintele parca se tastau singure, fara ca macar eu sa-mi dau acordul. Si la final, am citit. Mi se parea ca nu ma caracterizeaza deloc ceea ce statea scris acolo.
Stiu bine ca Dumnezeu nu mi-a dat calitati de mare scriitor. Nu stiu sa scriu frumos, filosofic, sa fac cuvintele sa sune melodios atunci cand cineva le citeste. Nu am fost pe placul celor care doreau sa auda inflorituri si cuvinte asezate intortocheat. I-am dezamagit pe aceia care credeau ca in mine zace un talent de scriitor. Ieri am aflat ca de fiecare data cand incerc sa scriu frumos, esuez lamentabil. Am citit si am recitit postarile mele in care am incercat sa fiu draguta si nu mi-au placut deloc. Poate ca trebuie sa raman cu picioarele pe pamant. Poate ca -in fond- muzica ma defineste mai bine decat o fac cuvintele.
Daca e sa apreciez pe cineva pentru talentul nativ pe care il are de a aseza cuvintele frumos in propozitii, apoi in fraze, texte, compuneri, aceea e sora mea, fiinta pe care uneori o urasc, dar care de cele mai multe ori imi da motive sa o iubesc la nebunie. Iti trebuie un singur text scris de ea ca sa iti dai seama ca e ceva de capul ei. Iubesc felul in care scrie… uneori parca m-ar descrie pe mine, doar ca o face intr-un mod extraordinar de poetic.
Din punctul asta de vedere suntem total opuse.
Cu toate ca nu scriu mereu asa cum s-ar astepta unii, am primit remarci pozitive in mare parte si ma bucur. De aproape un an de zile incerc sa scot ceea ce e mai bun din mine si sa expun aici. Daca am facut bine ce am facut, ramane la latitudinea celor ce citesc.
In fapt, postarea asta e si un fel de “La Multi Ani!” pentru blogul meu, care implineste un an peste cateva zile. Pentru ca duminica nu o sa pot scrie din diverse motive, m-am hotarat sa scriu azi pentru ca acum am timp si inspiratie.
La Multi Ani, draga blog, si iti multumesc enorm pentru ca :